În ultimii ani, neurologii au început să exploreze ceva ce depășește ascultarea în sine: modul în care creierul se adaptează la diferite diete acustice în timp. Așa cum nutriția modelează corpul, expunerea la anumite tipuri de sunet pare să modeleze eficiența neuronală, sensibilitatea și chiar toleranța la complexitate.

Luați în considerare contrastul. Pe de o parte, sunet simplificat, extrem de comprimat, conceput pentru viteză și comoditate. Pe de altă parte, compoziții stratificate scrise pentru spații fizice, pentru rezonanță, pentru instrumente care interacționează în aer, mai degrabă decât prin algoritmi. Aceste două lumi transmit semnale fundamental diferite creierului.

Care dintre ele antrenează atenția să se întindă mai degrabă decât să se micșoreze? Care dintre ele încurajează creierul să prezică, să aștepte, să rezolve tensiunea în timp?

Există, de asemenea, o dimensiune culturală care începe să apară. Sălile de concert au fost proiectate din punct de vedere istoric cu timpi de reverberație specifici, adesea între 1,8 și 2,2 secunde, tocmai pentru că această gamă susține bogăția sunetelor fără a pierde din claritate. Astăzi, cea mai mare parte a ascultării se face prin căști în medii necontrolate acustic, unde spațiul este simulat mai degrabă decât experimentat.

Așadar, întrebarea se schimbă din nou.

Dacă muzica clasică a fost compusă pentru aer, pentru distanță, pentru rezonanță fizică, ce se întâmplă când este readusă în medii care îi permit să se comporte așa cum a fost concepută? Și, mai important, cât de diferit ar putea reacționa creierul atunci când sunetul nu mai este redus, aplatizat sau limitat, ci este lăsat să se desfășoare în detaliu?

Această întrebare nu a primit încă un răspuns complet.